A fost si momentul revelatiei ca manuscrisele, caietele lui Eminescu trebuie sa parvina lecturii publice. Am reusit acest lucru in anul 2000, cand ministru al culturii fiind am hotarat si am obtinut facsimilarea digitala si tiparirea lor de catre Academie.

In ceea ce ma priveste sunt indragostit de limba romana prin Eminescu. Despre marea noastra poezie, creatoarea limbii literare moderne, se poate vorbi de la Eminescu incoace.

Lumile poeziei sunt lumile visurilor noastre si Eminescu stia asta cel ami bine. Iata de ce visul si misterele lui stau la originea selectiei mele.

Apoi sufrinta, neputintele, complexele si limitele omenesti m-au trimis spre “taina aceea dupa moarte, spaima de ce-ar putea sa fie dincolo, pe acel taram stingher, de unde calatorii nu se mai intorc”, conceptul shakesperian de care Eminescu nu s-a despartit niciodata.

Si, evident, am fost pe urmele lui prin toate salile de curs ale facultatilor pe care nu le-a terminat acest vesnic student cautandu-se mereu pe sine insusi.

Eminescu nu ma lasa sa imbatranesc pentru ca m-a aruncat in bratele fierbinti ale femeii visurilor, imposibila constructie a perfectiunii artei fata de care timpul se masoara altfel.

Si, in sfarsit, am asistat la nebunia lui, pe care o deplang, dar o si inteleg pentru ca l-a dus la moarte din exasperarea de anu fi avut timpul necesar de a cuprinde tot ce-si dorea sa fi invatat si sa fi scris.

Mi-am permis libertati condamnabile in lectura textelor pe care le veti auzi. Am folosit ytehnica anume a colajului in manuscrise ca si pentru unele poezii din care am vrut sa extrag nu atat frumuseti de stil, cat sa dau coerenta propriului meu discurs. M-a impins spre aceste libertati si obsesia perfectiunii care l-a obligat pe Eminescu la atatea variante de lucru ale poemelor si notelor.

Incercarea mea secreta este de a face un desen in fum, deloc usor de prins cu mana, de pipait, de atins, al unei imagini pe care o am eu despre fenomenul Eminescu. Pentru mine el nu este monumental, ci pur si simplu analiti. Constructia statuii lui se cerecu umbra inauntru. Acolo, inlauntrul lui, trebuie cautat efortul disperat de a face ordine morala. Eminescu a incercat sa faca ordine morala repede si si-a epuizat viata si talentul intr-o clipa.

Inchei multumindu-i lui Iosif Hertea pentru sprijinul muzical extraordinar oferit discursului meu, iar lui Vasile Manta pentru prietenie si rabdare. Inregisstrarile cu ei au fost o bucurie.

Peste timp trebuie sa-mi aduc aminte, cu nostalgie irecuperabila, de anul 1989, cand impreuna cu Dan Grigore ne luptam cu monstrii zilei sub acelasi titlu: Eminescu... dupa Eminescu.”

Ion Caramitru

 

Regia si interpretarea: Ion Caramitru

Regia muzicala: Vasile Manta

Producator: Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii “Mihai Eminescu”