Duminica e simplă la parizieni. Dreapta merge la biserică, stânga pe Câmpul lui Marte, la grevă/ greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, rânduri-rânduri, sute, mii de grevişti. E plin, uriaşul parc, de sunete stridente şi lozinci scandate.
Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori să fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate în prag de noapte. Le problème? Pensionarea la 60 sau la ... 62 de ani ! Scandalul e monstruos! Însă dacă treci linia zonei de grevă iei nişte bastoane de nu te vezi!

La români s-a trecut direct la 65, deşi speranţa de viaţă la noi, după pensionare, este la o treime faţă de cei din hexagon! N-a ieşit niciun dâmboviţean la ţepe în Piaţa Victoriei! Tot de prin provincie au venit. Mă întreb tot mai mult: A cui Victorie?
Noroc cu spectrul suspendării şi Băse a făcut doi paşi înapoi. Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemănător. Abia dacă mai reţin cum îl chema. Ilici!? Dacă o fi fost numele lui real?
În timp ce cuplul Sarkozy îşi căuta strămoşii prin peştera de la Lascaux, unii se întrebau, pe la tv, dacă ţiganii din România sunt cu adevărat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru că, practic, nu am văzut niciunul. Erau mulţi închişi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait! Asta timp de cinci zile şi patru jumătăţi de noapte trăite pe malurile Senei, cu trecere temporară prin cochetul hotel ? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidoşenii ridicate acum 120 de ani, ajunsă brand al Parisului, al Franţei, al Terrei!...
Dar nu acest lucru mă preocupă prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e ruşine în Europa! L-am găsit, de altfel, clonat şi pe la Madrid, la Roma sau la Viena ...
Cântă băieţii, de-ţi vine să-i chemi pe orice mare scenă a lumii! Şi mulţi chiar îi cheamă!
Altceva mă frământă. Nu am văzut în tot Parisul un ambuteiaj. Măcar, unul mic, mic! Maşinile, şi ele mici, mici, nici nu respiră. Trec pâş-pâş, din stop în stop, într-un flux perfect coordonat.
N-am auzit o alarmă de poliţie! Culmea, doar două salvări, în cinci zile şi patru jumătăţi..., în care tot umblat pe străzi, cu nişte sirene anemice, de parcă îşi cereau scuze pentru că trebuiau să treacă prin zonă şi să strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a părut chiar gol de autoturisme, deşi les grandes vacances se terminaseră demultişor!

*
Vă veţi întreba, paranormalul? Ei bine, există! Era dimineaţă, chiar pe Champs Elysée în preajma locului de muncă al preşedintelui. Franţei. Parizienii erau deja la muncă. Deodată, 2 (două) maşini însoţite de doar 2 (doi) poliţişti motociclişti, fac dreapta, fără pic de zgomot. Se deschid lin uşile masive de fier forjat ale grădinii palatului şi apuc să-l văd, câteva clipe doar, pe însuşi cel care ne-a trimis compatrioţii romi acasă. Pe anumiţi romi.
Nu era deloc încruntat. Chiar mi s-a părut vesel. Încearcă şi piratul nostru ceva în sensul ăsta, dar prin gesturi mârlăneşti. Nelalocul lor, într-o Europă civilizată. Şi imitatorul boc, tot după el ! Cum se face Ardealul de tot râsul cu un asemenea doctor în constituţional!
Alt fapt paranormal. Pe străzi erau de câteva ori mai mulţi pietoni decât maşini!?! Nu e vorba de turişti. La orele intrării/ ieşirii la/ de la muncă, sutele de metrouri, care vin într-o cadenţă de unul la două minute, sunt uşor aglomerate. Am auzit că parizienii, care circulă singuri în propria maşină, plătesc o pipărată taxă de confort. La avariţia lor vestită, ar putea să fie asta explicaţie numărului redus de automobile, la orice oră din zi şi noapte! Nu am văzut niciun paysan parizian dându-şi ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele oraşului-lumină.
N-au trolee, n-au tramvaie! Să nu mint, există o linie prin josul Parisului. Şi nu pot spune că m-am învârtit doar prin centrul istoric.
O uşoară satisfacţie. Autobuzele lor sunt mai puţin frumoase ca ale noastre! Dar şi aici alt paranormal. În staţiile unde autobuzele o iau în direcţii diferite, şoferii se aşteaptă, unii pe alţii, pentru a prelua călătorii ce coboară pentru a merge în acea direcţie.
Profesioniştilor noştri de la RATB nici prin cap nu le trece aşa ceva. Din contra, li se citeşte pe chip satisfacţia închiderii uşii în nas şi pierderea legăturii cu un alt autobuz. Merde!

Autor: Sergiu Găbureac