Sătule de citit etichete, promptere şi reviste glossy, vedetele s-au decis într-o noapte-fără-de-program-în-club să-şi creeze propria felie de cultură pe care s-o  împartă mai apoi, fireşte, maselor în delir.

Astfel, s-au năpustit asupra internetului, au creat cu chiu cu vai bloguri şi au erijat, din start, în îndrumători spirituali.

De pildă, demoisella Andreea Raicu  îşi întâmpina cititorii cu un citat din Marquez : “Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.” Ce nu se ştie, de fapt, e dacă diva a citit realmente vreun volum al columbianului sau şi-a format cultura din statusuri de pe messenger. Şi dacă a fascinat-o vreuna dintre cărţi într-atât încât s-o care în gentuţele de `jde mii de euro, pentru o pauză de lectură la cafenea. Căptuşeala Hermes rezistă.

Circumscris tot micro-culturii de reţea socială, alt post al Andreei îi devoalează naiv şi asumat, regimul de lectură: „Un prieten şi-a postat acest status…mi-a plăcut… e foarte adevărat…<<A happy life is just a string of happy moments. But most people don’t allow the happy moments, because they’re so busy trying to get a happy life...>> Abraham Hicks” Traducerea şi adaptarea pe viitor, când e mai liber departamentul subtitrări de la Prima.

Ca orice om care citeşte mult, biblio-net-cara Raicu simte din când în când nevoia să mai aştearnă pe pagina albă a blogului şi gânduri personale. „Societatea? Ce drept are societatea să critice? Societatea e cea care e lângă ele când au o problemă? Să trăim doar pentru o poză? Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. Fiecare ar trebui să îşi vadă de propriile probleme.” Vi se pare un clişeu înfiorător? Ei, dar dacă e tastat de nişte mâini cu o manichiură french perfectă, catifelate de creme cu caviar şi purtătoare de swarowski la încheietură, parcă sună cu totul altfel.

Nici veselul Cabral nu se ţine departe de blogosfera pseudo-literară. Doar că, pe pagina personală se lasă atins de nostalgie şi scrie ca o Sandra Brown neprihănită. „Să ai grijă de mine, să mă mângâi aşa cum marea-mi mângâie sufletul clipă de clipă, să-mi iei boabele de nisip în mâini şi să le laşi să curgă în infime pâraie uscate reîntregindu-mi sufletul” Cine ar fi crezut că în spatele uriaşului de la Acasă se ascunde o Maria Mercedes speriată, aşteptându-şi înfrigurată Juan Carlos-ul. Colegul de trust şi de sex-simbol-eala, Radu Vâlcan, e mai puţin calofil şi mai mult bivol de geniu- pe modelul lui Creangă pe care de altfel îl şi pomeneşte : „<<Ştiu că sunt prost. Dar, când mă uit în jur, prind curaj!>> N-am zis-o eu, a zis-o Creangă”. Oralitatea Vâlcaniană capătă însă alte dimensiuni: „Aviz amatorilor: ştergeţi-vă la boteanu’, urmele lasă urme!”

La categoria grea avem vedetele care au fost suficient de vedete încât să fie şi publicate. La o adică, dacă numele de vedetă poate să vândă ulei, mezeluri şi şampoane, de ce n-are reuşi să vândă şi literatură?

Mihaela Rădulescu se laudă cu două titluri publicate, editoriale fără număr şi mult timp liber pe Coasta de Azur, prielnic pentru noi apariţii. Acest homo universalis de Piatra Neamţ are, indiscutabil, condei, dar i se întrerupe cam des şi stă tot într-o suspensie: „dacă e anotimpul fericirii mele, stau şi-i ofer lecţii gratuite de zbor... Dacă vine ceaţa, şi peste ceaţă, frigul, şi peste frig, îngheţul, plec cât pot de repede în zări calde, ca să nu mor iubind...” Vă întrebaţi de ce aveţi o afecţiune inexplicabilă pentru stilul autoarei? E simplu, vă aduce aminte de ora de română din copilărie: „A venit iarna... Străzile sunt acoperite de omăt.... Iubesc acest anotimp... E iarnă...”

La urmă, pentru că poeţii sunt cei mai sensibili, apare lirica Gabriela Vrânceanu Firea. Poezia ei de dragoste are valenţe de confesiune involuntară şi pare a fi scrisă, mai degrabă, în faţa televizorului, pe vremea când cârcotaşii îi taxau fiecare poticnire: „Ciopîrţesc fraze, modelez predicate/ […]/Tu nu te desparţi în liniuţe,/Nu te conjugi ca verbele, nu te acorzi cu subiectele.” Opera se intitulează neinspirat „Tu nu te desparţi în liniuţe”, când mult mai potrivit ar fi fost titlul „Poema Prompterului”.

Cazurile de vedete-scriitor, cu blog, conturi de facebook sau twitter pe care diseminează cultură în formă pură sunt în creştere. În acest context, se impune o reinterpretare ortografică, ortoepică şi de punctuaţie a vechiului îndemn al lui Heliade Rădulescu: „Scrieţi, băieţi? Nu mai scrieţi!”