Eram în anul patru! Şi ce credeţi că s-a întâmplat?! V-o spun eu. Radu Beligan care pentru mine însemnă Caragiale în general şi Teatrul Naţional Caragiale în special (îl văzusem deja în foarte multe roluri din schiţele marelui nostru dramaturg şi mai ales în rolul  Rică Venturiano din clasicul film românesc “O Noapte Furtunoasă” a lui Jean Georgescu), apare într-o seară (alta zi din existenţa mea pe care nu pot s-o uit) la piesa “Peer Gynt” a lui Ibsen, subliniată de divina muzică a lui Eduard Grieg, în care jucam rolul titular la cele trei vârste ale lui, tânăr, matur şi bătrân. Regia îi aparţinea admirabilului şi neasemuitului meu coleg şi prieten, Dinu Cernescu. Doresc să fac o subliniere importantă. Acest rol mă va urmări până la sfârşitul vieţii mele. De altfel, datorită lui, am fost atunci angajat actor de către marele scriitor Zaharia Stancu, care era directorul teatrului Caragiale din Bucureşti, după numai câteva luni de stagiu petrecut la teatrul  ce abia se infiinţa şi anume Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.

Mă întorc la acea seară minunată, când mă întâlnesc în cabina cu maestrul Beligan, care-l adusese acolo pe  Louis Daquin realizatorul francez care urma să semneze regia primei co-producţii româno-franceze după nuvela lui Panait Istrati, “Ciulinii Bărăganului”. Radu Beligan fiind director al dialogurilor, de fapt un consultant artistic al peliculei ce urma să se facă, m-a propus pentru rolul Tănase. Eram în anul patru, pe care încă nu-l terminasem şi deja urma să joc un rol principal într-un film important. Ce victorie! Datorită acestui rol am fost primul participant român ca actor în delegaţia cinematografică în mai 1958 la al XI-lea festival de film de la Cannes. Ce ziceţi de asta?! Mi-a purtat sau nu noroc "Caragiale" al meu, Radu Beligan? Eu zic ca da. Şi iată-l pe scaunul directorial al Teatrului Naţional Caragiale.

Mai mult, într-o zi Horea Popescu cu minunatul lui talent de director de scenă, pune  spectacolul “Danton” al lui Camil Petrescu, în care Robespierre era Radu Beligan, iar eu Camille de Moulain. Eu, elevul, apoi studentul şi în sfârşit actorul, ajunsesem pe aceeaşi “scândură” cu cel caruia îi “furasem” la şaptesprezece ani,  un bilet de intrare. N-a trecut mult şi marele, repet marele regizor Ion Cojar (maestrul Al. Finti şi Ion Cojar sunt directorii de scenă, dupa mine, unici în felul lor de a conduce un actor spre rol) mă distribuie în  Ion Nebunul din “Napasta”, drama aceluiaşi dramaturg Caragiale în care aveam parteneri pe Silvia Popovici, Costel Constantin şi Răducu Itcus. O mină de aur pe umerii noştri tineri. Da! Dar dirijorul era… Ion Cojar. Şi încă ceva. Urmam lui Emil Bota, care facuse din rolul Ion Nebunul o… capodopera. Sunt interpretări pe care le socoteşti uneori irepetabile. Aşa a fost şi rămâne Maestrul George Calboreanu în “Apus de soare” în rolul Ştefan cel Mare şi aşa rămâne şi artistul fără pereche  şi poetul Emil Bota în rolul Ion Nebunul din “Napasta”. Prezenţa acestui Emil Bota la premieră noastră când coborând din ultimul rând al sălii cu un trandafir în mână spre a mi-l oferi pentru ceea ce jucasem, a rămas şi va rămâne pentru mine una din decoraţiile fără de preţ pe care le-am primit în întreaga mea activitate artistică. Dar pot să scriu aceste rânduri fără a-l aminti în acest rol şi pe cel care poate puţin şi datorită mie s-a facut actor,  Florin Zamfirescu? Era grozav în rolul asta! Aşa că astăzi, cum clasific eu, Emil Bota, Florin Zamfirescu, Florin Piersic. Şi or mai fi şi alţii, dar nu i-am văzut. Întamplarea face ca printre zecile de albume în care tatăl meu a adunat aproape tot ce s-a scris despre mine, să găsesc cronica lui Valentin Silvescu din 8 mai 1974 în care acesta scria: “Nu rămâi nici cu povestea, nici cu suferinţele oamenilor, ci doar cu apariţia lui Florin Piersic în Ion Nebunul, actorul construind migălos şi copleşitor rolul alienatului şi victimei”.

Şi într-o zi, tot unică în felul ei, iată-mă la Televiziunea Română unde  în regia lui Dan Necşulea, am fost distribuit în  schiţa lui Caragiale “Un pedagog de şcoală nouă”, în care la ideea regizorului, trebuia să interpretez nu numai pe profesorul Marius Chicoş Rostogan, ci şi pe prostovanii lui şcoleri şi pe onorata doamnă Ftiriadi. De multe ori, de foarte multe ori, ajungi la personajul pe care-l joci şi prin machiajul, prin masca pe care ţi-o face cel care cunoaşte această extraordinară profesie. Aşa a fost şi la  excepţionala înregistrare cu cel care în decursul anilor mi-a făcut cele mai incredibile şi neaşteptate machiaje. E vorba de regretatul, mai mult decât talentatul machior Vladimir Antoci. Un Om cu O mare, un prieten fără egal şi un profesionist cum rar se naşte undeva în lumea asta.

Închei! Închei, pentru că m-am întins ca deobicei prea mult la vorbă şi acum îmi dau seama că de fapt “povestea” mea este legată de noua apariţie a acelui ziar care pe vremuri se chema “Moftul Român” şi atunci, la îndemnul lui Pepino Popescu şi al prietenului şi “naşului” meu Miron Manega, gândul m-a dus la moftangiul Ion Luca Caragiale, care dacă astăzi ar fi trăit, ar fi umplut paginile acestui ziar cu atâtea “caragialisme”, încât citindu-l am fi murit de râs. Că între noi fie vorba avea ce să scrie! Aşa că vă urez viaţă lungă!

Autor: Florin Piersic

Student - Psiholog în devenire şi Publicist fără speranţe