Voi căuta să mă rostesc astăzi nu despre gramatică în jenere, ci despre răspunsurile dumneavoastră netzesitate de re-apariţia noului “Moft Român”, despre cel care a fost şi a rămas pentru noi actorii o piatră greu de încercat, interpretându-i personajele excepţionale atât de colorate şi de diverse din schiţele şi piesele lui. Vorbim cu bucuria unei admiraţii nesfârşite pentru marele scriitor şi dramaturg român, marele nostru Ion Luca Caragiale.

Am s-o spun mereu şi am s-o repet la infinit. Pentru mine numele Caragiale înseamnă şi primul rendez-vous în teatru cu o piesă de neuitat, mă refer la “D'ale Carnavalului” şi primul rol, student fiind în anul trei spre patru la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, jucându-l pe Chiriac în “O noapte furtunoasă”, alături de Cosma Braşoveanu- Jupan Dumitrache, G. Popovici Poenaru- Ipingescu, Cornel Dumitraş- Spiridon, Radu Voicescu- Rică Venturiano şi nu în ultimul rând, Leopoldina Bălănuţă şi Draga Olteanu-Matei -Veta. Ce succes, ce bucurie, ce aplauze!

Aşa am dat noi  prima dată ochii cu publicul ce umplea sala  Cassandra şi totul sub conducerea celui care ne-a fost şi profesor şi mare maestru al teatrului românesc, Ion Finteşteanu.

Dar întorcându-mă la cum am început, mi-aduc aminte elev fiind în clasa a XI­­-a la Liceul de băieţi nr. 3 din Cluj, începusem să fac o adevarată şi se pare nevindecabilă pasiune pentru teatru şi asta din cauza faptului că împreună cu alţi colegi şi prieteni, făceam figuraţie în spectacolele de teatru şi operă în sala mare a teatrului de la poalele Feleacului. Şi într-o zi de neuitat (pentru că există o zi sau mai multe în viaţa unui om care-l marchează pentru toata existenţa lui!) am auzit că în spectacolul clujean “D'ale Carnavalului” în care jucau excepţional actorii tinereţii mele Dorel Urlăţeanu, Rodica Daminescu, Petre Dragomir, Dem Rădulescu (nu "Bibanu'"), Victor Moldovan, Sandu Rădulescu, Niculiţă Bota, urmau să fie invitaţi în reprezentaţie marii artişti ai teatrului I.L. Caragiale din Bucureşti, Grigore Vasiliu Birlic şi Radu Beligan. Eu, care eram înnebunit să-i văd pe scenă pe cei doi, atât de cunoscuţi artişti ai românilor, nu-mi pot explica nici acum, cum nu mi-am putut explica niciodată faptul că nu mi-am cumpărat un bilet, mai ales că aveam posibilitatea fiind baiatul celui care era medicul veterinar al regiunii Cluj, dar probabil că m-am bazat pe faptul că făcând parte din corpul de ansamblu al teatrului Naţional, voi avea intrare gratuită. Greşeală mare! Biletele s-au vândut ca pâinea caldă în câteva ore, iar eu am rămas cu buza umflată.

Dar ce mi-am şoptit eu în barbă, care încă nu-mi crescuse - pentru că aveam şaptesprezece ani şi abia îmi apăruse un fir, cinci minute pauză, iar încă un fir, iar încă cinci minute pauză?! "Mă duc cu doua-trei ore înainte, intru în sală, mă ascund în wc, iar când intră publicul, ţin de clanţă, că oricine ar dori să viziteze locul cu pricina, să nu poată intra ca Doamne-fereşte să nu mă descopere."

Tot eu îmi ziceam: "când bate gongul, când lumea deja şi-a ocupat locurile în sală, ies tiptil şi mă aciuiesc şi eu undeva pe margini, unde bănuiam că vor fi mulţi din angajaţii teatrului."

Dragilor, aşa am şi făcut! Mi-a ieşit figura! Eram fericit. Ce-i drept, făcusem scurtă la mână, dar eram spectator. Îi văzusem pe cei doi: Birlic şi Beligan. De unde să ştiu eu, dacă nicio păsărică nu mi-a şoptit atunci la ureche, că vor trece ani buni, voi deveni unul din studenţii favoriţi ai extraordinarei profesoare şi maestre a teatrului romanesc - doamna Marieta Sadova, care rămâne pentru mine cea care mi-a deschis ochii, mintea şi sufletul în bogata şi ne-cuprinsa artă a actorului. Cum aş fi putut şti eu atunci că Radu Beligan (catindatul la perceţie al lui Caragiale) mă va aplauda pentru rolurile mele pe care le interpretam încă la Sala Cassandra a Institutului unde se reprezentau piesele de absolvire .

(Va urma)

Autor: Florin Piersic

Student - Psiholog în devenire şi Publicist fără speranţe