Capitolul II

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea romînească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc "scene înălţătoare". Toată lumea a plîns, miniştri de azi, miniştri de eri, deputaţi, senatori, publicişti, raportori şi tribunale publice; şi'n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s'au strîns în braţe cu efusiune şi s'au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul - care, ce'i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de pînă eri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît " trădător de neam", iar acesta pe acela "fiul lui Belzebut". Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă eri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În faţa primejdiei, pentru amîndouă egal de ameniţătoare, facţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mîna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarîndu-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu'i dă, fără nici o reservă, concursul - tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpînitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese şi de sentimente, pe care aceste clase n'au ştiut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s'o sape cît mai adînc. Solidarizarea celor două facţiuni, adversare la cuţite pînă eri - cu uitarea orcării vechi duşmănii, cu călcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală - trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarchiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor desordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astîmpere, iar altul cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbuşe; ne aflam în faţa răsboiului civil al maselor producătoare, - sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cîrmuirea intereselor publice, - contra oligarchiei usurpătoare, - prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai fi întrebuinţată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.

Cum vine noul guvern, aruncă în ţară un manifest prin care imploră dela lume liniştire şi promite solemn satisfacerea cît mai neîntîrziată a revendicărilor celor răsvrătiţi - revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răsvrătiţi nu le ştiau formula. În vreme ce'n unele părţi trage cu tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s'au potolit şi mai ales acolo unde n'au început încă, se citeşte lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic "al Regelui" şi lumea crede); iar nouii prefecţi convoacă la prefecturi pe representaţii chip şi seamă ai răsvrătiţilor, pe propietarii şi arendaşii devastaţi sau ameninţaţi de devastare, pentru a desbate împreună asupra amendării învoelilor agricole. Prefecţii, fără nici o atribuţie legală în materie, arbitri improvizaţi în mod arbitrar, obligă pe propietari şi arendaşi să admită numaidecît, făr'a cîrcni, un oarecare regim de minimum de salariu şi de maximum de dijmă; daca nu, prefecţii declară, faţă cu ţăranii veniţi dela răscoale, că autorităţile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii... Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice... Biruiţi în răsboiu pe câmpiile largi, ţăranii, în congresele din strîmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condiţiile păcii... Biruitor în răsboiu, guvernul capitulează în pace... S'ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic şi consecuent cu principiul de Stat... "Se răstoarnă sacra sistemă !... Orice ! numai să salvăm pentru moment oligarchia de primejdia iminentă !".

A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că "răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva". Imediat, de "undeva", pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaş guvern desminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orce ştire de aşa fel ca o "curată născocire". La un moment, oligarchia dă semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel-de-fel de conjuraţiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu - mai ştim de unde ? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndeşte decît să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna aşa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noştri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi'i caută explicaţia la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului. Trebue numaidecît să fi fost o vrajă care să fi deslănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pîn'adineaori, într'o clipă cu josu'n sus !... Ca baba chioară punînd tingirea pe pirostria şchioapă; cînd se răstoarnă tingirea'n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută'n spuză urmele Necuratului - care i-a răsturnat hiertura.

Dar orce am spune noi despre păcatele oligarchiei noastre şi despre răspunderea ce cade asupră-i pentru cîte s'au întîmplat şi se mai pot întîmpla, nu ar avea nicio autoritate dacă un glas mai presus de orce bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare... În toiul răscoalelor, cînd toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegaţie vine să depună la picioarele Tronului doleanţele propietarilor şi arendaşilor ameninţaţi cu ruina averii şi pierderea vieţii. Regele, într'un moment de profundă mîhnire, nu se mai poate stăpîni; îl biruie nevoia de a isbucni odată din fundul sufletului, de a spune 'nfine adevărul fără înconjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atîta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tutulor:

Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat de patruzeci de ani încoace !" 1 )

Dar sinistrul s'a potolit demult...A trecut parcă un veac de astă primăvară !... Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia şi-a luat iar bunele clasice năravuri; a început iar jocu'i normal de cacialmale între fracţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sînul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şopte şi intrigi de culise; sfori şi sforicele, cît mai subţiri dacă trebuesc, cît mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pişicherlîcuri pela spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neşovăire, pecetea sfîntului adevăr... Şi cîte griji pentru atîtea grave probleme publice !... De exemplu... Un aşa numit gheşeft (ce barbarism ! ce grozăvie ne mai pomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţă sau de abatere dela seninătatea or gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăsnit, unde şi cînd nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebue sau să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... resultatul unei alegeri comunale dintr'un orăşel de provincie, adăpostit în cine-ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori şi cu de vreo trei ori pe atîţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală ! dar înfine, instituirea Doctoratului în drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă ? această înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat ?... nu sunt astea atîtea ş'atîtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarchii ?

În cluburi sumptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plăteşte cu preţul cîtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde meschini impiegaţi asvîrl într'o seară la chef leafa-le pe o săptămînă; în cîrciumi de mahala, unde se strîng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; - pe căile publice - la colţul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspîntia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvaiu, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua or atreia; - dela spuma oligarchiei pînă la drojdia clientelei - toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, şi perorează şi isbucnesc şi pun lumea la cale, - gîndind la... persoane; vorbind de... persoane; aplaudînd sau condamnînd... persoane; expulsînd sau decorînd... persoane; exaltînd sau calomniind... persoane !...Persoane şi iar persoane ! Fireşte, sistema trebue să fie consecuentă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aci sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; bisericii pentru popi şi paracliseri, nu paracliseri şi popi pentru biserici; gîşte pentru hahami, nu hahami pentru gîşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aci e, înfine o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie...

Fireşte iarăşi cu reserva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială... Acestea toate se petrec d'asupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire detot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaş timp, de-desubt, în adînc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să lumineze, le ard de gîndul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpînirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe cînd d'asupra se 'nvîrteşte tot cu mai mult avînt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adînc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional romîn... Acolo, în adînc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decît ce va să zică a trăi ca oamenii, scrînceşte: "Noi vrem acum nu doar pămînt !... vrem şi pămînt şi omenie !".... Acolo, sub lumina candelei, stă atîrnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptînd...

Să aştepte !

Sursa: Wikisource